Sunt fiul unei textiliste. La fel sunt și cei din generația mea, născuți în perioada 1978-1984, vecini de scară, de bloc sau cartier. În anii ‘80,  majoritatea părinților colegilor mei de grădiniță și de școală lucrau la Întreprinderea ”Textila” Slatina. Majoritatea adulților din cartier lucrau la Textila, practic îți puteai potrivi ceasul după pașii oamenilor care treceau încolonați prin fața blocului meu la 23:30, în drumul lor spre fabrică și spre schimbul 3. Același ropot de pași îl auzeam la 00:30, momentul când oamenii din schimbul 2 ieșeau de la Textila și se îndreptau în grupuri compacte către cutiile de chibrituri în care locuiau.

Sute de oameni care locuiau în bloc cu mine și în blocurile din jur, mii de oameni din Slatina, majoritatea soț-soție, lucrau la Textila. Dintre vecinii mei de scară, de exemplu, 31 dintre cei 40 de oameni maturi lucrau la Textila. Adică 15 familii de textiliști, mama fiind cea care a făcut notă discordantă și nu s-a măritat cu un textilist.

La mijlocul anilor ‘70, sătulă de viața dintr-un sat prăfuit de pe malul Oltețului și de bătătura casei părintești fără apă curentă și cu latrină în fundul curții, mama a ales calea cea mai facilă spre un loc de muncă și apartament în oraș. După ce a termnat școala generală, a mers la Slatina să facă școala profesională ”Textila”. La fel ca ea au procedat alte mii de fete și băieți din salele Olteniei. Au venit la Slatina, au locuit la internat și au făcut 2 ani de școală profesională, au fost angajați la Textila, femeile la războiul de țesut, bărbații ca lăcătuși mecanici. S-au căsătorit, au făcut 2, 3 sau chiar 4 copii și au devenit o mare familie. Soțiile și soții lucrau la Textila, copiii lor învățau la aceeași școală, ci toții erau vecini de cartier, de bloc și de scară, își făceau concediile împreună la Eforie Sud și stăteau împreună la coadă la pâine, lapte, carne și portocale.

Și a venit Revoluția. Textiliștii aveau 30-35 de ani și câte 2-4 copii când lumea lor s-a schimbat brusc între anii 1991-1996. Pâinea fără cartelă, laptele, carnea și portocalele au umplut rafturile magazinelor, iar depozitele Textilei s-au umplut de pânze, stofe, cearșafuri, tricouri, pantaloni și cămăși pe care nu le-a mai cumpărat nimeni. Au început disponibilizările. Câte 1-2 valuri de disponibilizări pe an. Până în 1996, cam 90% dintre angajații Textilei au rămas fără serviciu. Toți vecinii mei, de scară și de bloc, au ajuns șomeri . Toți aveau copii de crescut, unii erau elevi de generală, alții intraseră la liceu. Situația era tragică, iar textiliștii știau să facă 2 lucruri: să muncească pământul, pentru că asta făcuseră în copilăria lor prin satele Olteniei și să muncească într-o fabrică de textile, pentru că asta îi învățase comunismul. Nimic altceva.

Am citit undeva că, în jurul vârstei de 30 ani, procesul de învățare și acumulare de noi cunoștințe se încheie pentru majoritatea oamenilor. Sigur, există și excepții, sunt medici, programatori, ingineri sau oameni de marketing care citesc și acumulează noi cunoștințe toată viața, dar asta se întâmplă în cazul specialiștilor care vor să fie permanent la curent cu tot ce este nou și revoluționar în domeniul lor de activitate. La nivelul întregii populații active, după 30 de ani, procesul de învățare s-a cam încheiat.

Vecinii mei textiliști din Slatina, alături de sute de mii de alți textiliști, metalurgiști sau muncitori din întreprinderi mecanice pe care economia socialistă multilateral dezvoltată i-a adus de la sat la oraș în anii ‘70 fac parte din generația care n-a avut nicio șansă. Pentru ei, căderea comunismului și începutul capitalismului au avut loc în cel mai nepotrivit moment: când aveau copii de crescut, dar cu greu s-ar fi putut adapta la realitățile noii economii. Mulți dintre vecinii mei s-au întors în anii ‘92-‘96 în satele de unde plecaseră în anii ’70. Copiii i-au lăsat la Slatina, să-și termine școlile. Alți vecini și-au găsit de lucru la ALRO (bărbații) sau prin brutării (femeile). Unii s-au pensionat fraudulos pe caz de boală. Câțiva, foarte puțini, au încercat mici biznisuri cu tarabă în piață sau masă în bazar, unde au vândut gumă Turbo și biscuiți Eti, geci și pantaloni de blugi, baterii, ceasuri electronice cu calculator și 7 melodii sau casetofoane Osaka și Internațional. Într-un final, și ei au pus lacătul și s-au retras în satele natale. Nu aveau cunoștințe și abilități să facă afaceri, nu s-au putut adapta la noile realități economice, nu au reușit să înțeleagă noua lume.

Ei, vecinii mei din generația care n-a avut nicio șansă, sunt cei care l-au votat pe Iliescu în 1990, 1992, 1996 și 2000, pe Năstase în 2004, pe Geoană în 2009 și pe Ponta în 2014. Ei sunt cei care de 28 de ani votează FSN/FDSN/PSDR/PSD , adică îi votează pe cei îndărătnici la schimbare, pe cei care frânează evoluția României.  I-au votat pe cei care le-au promis că nu se va schimba nimic, în timp ce își pierdeau locurile de muncă din cauza celor pe care i-au votat. Ei, cei din generația care n-a avut nicio șansă să se schimbe și să performeze în economia de piață sunt cei care îi votează pe cei care nu dau României nicio șansă să se schimbe și să performeze în economia de piață.

Și mai e ceva. Generația care n-a avut nicio șansă abia a ajuns la vărsta pensionării. Va mai vota încă 10-15 ani.

Poză luată de aici.